Bătrâna venea încet pe poteca umedă. Mers bătrânesc, încet şi nesigur. Toate încheieturile o dureau. Parcă nu mai ajungea la căsuţa ei. Gemea încet şi fiecare pas îi părea un chin plin de junghiuri şi dureri fără leac. Vârsta îşi spunea cuvântul. De fapt era bătrână de o veşnicie. Nici nu îşi mai amintea să fii fost vreodată tânără, nici nu îşi mai putea închipui că fusese vreodată copil. Reuşi totuşi să ajungă acasă. Căsuţa era cufundată în beznă. Nimic nu se mişca. Numai păienjenii pândeau prin colţuri vreo muscă rătăcită şi credulă. Motanul scruta întunericul cu ochii ageri şi strălucitori.
Bătrâna aprinse o lumânare groasă de seu. Flacăra la început slabă se făcu tot mai mare şi lumina se împrăştie în toate ungherele.
Cu mişcări greoaie, bătrâna aprinse focul în sobă şi puse apa la încălzit. Vroia să îşi facă un ceai, un ceai cu ierburi cum făcuse ea întotdeauna atunci când voise să îşi refacă forţele. Luă nişte frunze de tei şi le aruncă în apă, apoi nişte frunze de salvie, apoi busuioc, apoi alte şi alte ierburi. Mmmm, o aromă minunată se răspândi în căsuţă! Lipsea totuşi ceva. Dar ce?! Se duse la dulapul cu ierburi si căută muşeţelul. Confundă macul cu muşeţelul şi puse mac în ceai. Adăugă nişte miere şi ceaiul era gata. Îşi umplu o cană mare cu ceai şi începu să soarbă licoarea fierbinte. O treceau toţi fiorii şi avea senzaţia că prin vene îi circulă curent la tensiune mare. Ochii i se făcură mari. Motanul care între timp adormise se trezi înfricoşat şi părul i se zbârli pe spinare. Bătrâna se întinse, se sculă sprinţară în picioare şi ieşi afară. Era lună plină. Începu să urle ca un lup la lună. Motanul se ascunse cu groază sub dulapul cu ierburi. Din pădure începură să apară animale: câţiva lupi, nişte urşi, bursuci, vulpi, iepuri, veveriţe… Aveau o nouă stăpână!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu