Nea Lae chefuise cu colegii la muncă. Şeful plecase nu ştiu unde şi pentru nea Lae şi colegii lui nu exista un motiv mai bun, mai puternic şi mai serios decât acesta să desfacă oarece sticle de tărie. Erau fericiţi. Erau atât de fericiţi încât se îmbătaseră toţi.
La un moment dat, cum dormita pe scaun în faţa unuia dintre pahare (al nu ştiu câtelea să zicem pentru că deja contururile realităţii îşi pierduseră din consistenţă şi oricum nu mai ţinuse nimeni socoteala paharelor), nea Lae tresări. Datoria urla în el mai mai să-l trezească! Şi datoria spunea aşa: Lae, du-te acasă!
Nea Lae îşi luă haina, îşi luă rămas bun de la colegii beţi şi neconsolaţi din cauza grabnicei sale plecări şi se îndreptă ca o lebădă graţioasă spre maşina personală.
Se chinui vreo cinci minute să deschidă maşina până când femeia de serviciu (pentru care nea Lae era întotdeauna „domnu’ Lae”, respectuoasă fata) îl convinse că de fapt maşina lui era la câţiva metri mai încolo şi n-avea rost să încerce să deschidă autoturismul unui coleg.
Nea Lae dădu cu spatele. Învăţase încă din şcoala de conducere să facă manevra asta. Şi o făcea ca un artist. E adevărat că acum dăduse peste o pubelă de gunoi, dar ce mai conta pubela aceea când pe lume erau războaie, iar în Africa era foamete şi copii rahitici erau filmaţi de occidentali rozalii şi bine hrăniţi?
În trafic nea Lae era ca peştele în apă. Se strecura, depăşea, vira, se încadra şi în genere făcea tot ceea ce un şofer îndemânatic ar fi făcut la volanul maşinii sale. E adevărat că acum trecea pe roşu şi dacă l-ar fi oprit vreun poliţist, abia ar fi reuşit să scoată două vorbe şi precis ar fi aterizat la secţie. Dar când eşti fericit, chiar nu mai există poliţie.
Când ajunse pe strada lui, un sentiment de bucurie profundă şi plenară îi umplu sufletul şi ca teleghidat nea Lae dădu drumul la radio. „Şi acum, dragi prieteni: Home Sweet Home!” se auzi vocea dj-ului şi imediat Motley Crue începură să cânte. Ce miraculos! se gândi nea Lae. Era la mijloc o conjuncţie favorabilă de aştri de bună seamă şi această zi era de-a dreptul glorioasă. Sufletul i se înălţa încet încet către cel de al şaptelea cer şi închise ochii în extaz fredonând: „Home Sweet Home!”. Cum însă sufletul zbura către înaltele sfere, maşina se îndreptă la fel de beată precum stăpânul către un gard, se izbi violent de uluci şi nea Lae se izbi la rându-i cu capul de volan. Rămase cu capul pe volan şi un firişor de sânge i se prelinse pe tâmplă.
După vreo două minute ieşi din casă în capot şi cu părul pe bigudiuri tanti Nela. Tanti Nela întâmplător era nevasta lui nea Lae. O femeie tare tacticoasă. Trăgea tacticoasă dintr-o ţigară şi încerca să îşi imagineze cam cât ar costa să repare gardul. În acelaşi timp strângea în mână o puşcă. Nu pusese decât două cartuşe pentru că nu vroia să facă gălăgie (cartier liniştit, oameni aşezaţi). Aşteptă răbdătoare vreo două minute să se trezească nea Lae. Nea Lae nu se trezi, însă. Era obosit săracul! Atunci puse puşca la ochi şi trase într-unul din faruri. Nea Lae se trezi brusc, privi în jur, o zări cu ochi mari şi roşii şi îi spuse cât se poate de drăgăstos: „Nu trage, vrăbiuţa mea, că toate costă bani!”
„Vrăbiuţa” îl privi cu îngăduinţă: „Treci, mă beţivule, în casă că se răceşte mâncarea!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu