Casă, dulce casă!

Nea Lae chefuise cu colegii la muncă. Şeful plecase nu ştiu unde şi pentru nea Lae şi colegii lui nu exista un motiv mai bun, mai puternic şi mai serios decât acesta să desfacă oarece sticle de tărie. Erau fericiţi. Erau atât de fericiţi încât se îmbătaseră toţi.

La un moment dat, cum dormita pe scaun în faţa unuia dintre pahare (al nu ştiu câtelea să zicem pentru că deja contururile realităţii îşi pierduseră din consistenţă şi oricum nu mai ţinuse nimeni socoteala paharelor), nea Lae tresări. Datoria urla în el mai mai să-l trezească! Şi datoria spunea aşa: Lae, du-te acasă!

Nea Lae îşi luă haina, îşi luă rămas bun de la colegii beţi şi neconsolaţi din cauza grabnicei sale plecări şi se îndreptă ca o lebădă graţioasă spre maşina personală.

Se chinui vreo cinci minute să deschidă maşina până când femeia de serviciu (pentru care nea Lae era întotdeauna „domnu’ Lae”, respectuoasă fata) îl convinse că de fapt maşina lui era la câţiva metri mai încolo şi n-avea rost să încerce să deschidă autoturismul unui coleg.

Nea Lae dădu cu spatele. Învăţase încă din şcoala de conducere să facă manevra asta. Şi o făcea ca un artist. E adevărat că acum dăduse peste o pubelă de gunoi, dar ce mai conta pubela aceea când pe lume erau războaie, iar în Africa era foamete şi copii rahitici erau filmaţi de occidentali rozalii şi bine hrăniţi?

În trafic nea Lae era ca peştele în apă. Se strecura, depăşea, vira, se încadra şi în genere făcea tot ceea ce un şofer îndemânatic ar fi făcut la volanul maşinii sale. E adevărat că acum trecea pe roşu şi dacă l-ar fi oprit vreun poliţist, abia ar fi reuşit să scoată două vorbe şi precis ar fi aterizat la secţie. Dar când eşti fericit, chiar nu mai există poliţie.

Când ajunse pe strada lui, un sentiment de bucurie profundă şi plenară îi umplu sufletul şi ca teleghidat nea Lae dădu drumul la radio. „Şi acum, dragi prieteni: Home Sweet Home!” se auzi vocea dj-ului şi imediat Motley Crue începură să cânte. Ce miraculos! se gândi nea Lae. Era la mijloc o conjuncţie favorabilă de aştri de bună seamă şi această zi era de-a dreptul glorioasă. Sufletul i se înălţa încet încet către cel de al şaptelea cer şi închise ochii în extaz fredonând: „Home Sweet Home!”. Cum însă sufletul zbura către înaltele sfere, maşina se îndreptă la fel de beată precum stăpânul către un gard, se izbi violent de uluci şi nea Lae se izbi la rându-i cu capul de volan. Rămase cu capul pe volan şi un firişor de sânge i se prelinse pe tâmplă.

După vreo două minute ieşi din casă în capot şi cu părul pe bigudiuri tanti Nela. Tanti Nela întâmplător era nevasta lui nea Lae. O femeie tare tacticoasă. Trăgea tacticoasă dintr-o ţigară şi încerca să îşi imagineze cam cât ar costa să repare gardul. În acelaşi timp strângea în mână o puşcă. Nu pusese decât două cartuşe pentru că nu vroia să facă gălăgie (cartier liniştit, oameni aşezaţi). Aşteptă răbdătoare vreo două minute să se trezească nea Lae. Nea Lae nu se trezi, însă. Era obosit săracul! Atunci puse puşca la ochi şi trase într-unul din faruri. Nea Lae se trezi brusc, privi în jur, o zări cu ochi mari şi roşii şi îi spuse cât se poate de drăgăstos: „Nu trage, vrăbiuţa mea, că toate costă bani!”

„Vrăbiuţa” îl privi cu îngăduinţă: „Treci, mă beţivule, în casă că se răceşte mâncarea!”

Vrăjitoarea

Bătrâna venea încet pe poteca umedă. Mers bătrânesc, încet şi nesigur. Toate încheieturile o dureau. Parcă nu mai ajungea la căsuţa ei. Gemea încet şi fiecare pas îi părea un chin plin de junghiuri şi dureri fără leac. Vârsta îşi spunea cuvântul. De fapt era bătrână de o veşnicie. Nici nu îşi mai amintea să fii fost vreodată tânără, nici nu îşi mai putea închipui că fusese vreodată copil. Reuşi totuşi să ajungă acasă. Căsuţa era cufundată în beznă. Nimic nu se mişca. Numai păienjenii pândeau prin colţuri vreo muscă rătăcită şi credulă. Motanul scruta întunericul cu ochii ageri şi strălucitori.

Bătrâna aprinse o lumânare groasă de seu. Flacăra la început slabă se făcu tot mai mare şi lumina se împrăştie în toate ungherele.

Cu mişcări greoaie, bătrâna aprinse focul în sobă şi puse apa la încălzit. Vroia să îşi facă un ceai, un ceai cu ierburi cum făcuse ea întotdeauna atunci când voise să îşi refacă forţele. Luă nişte frunze de tei şi le aruncă în apă, apoi nişte frunze de salvie, apoi busuioc, apoi alte şi alte ierburi. Mmmm, o aromă minunată se răspândi în căsuţă! Lipsea totuşi ceva. Dar ce?! Se duse la dulapul cu ierburi si căută muşeţelul. Confundă macul cu muşeţelul şi puse mac în ceai. Adăugă nişte miere şi ceaiul era gata. Îşi umplu o cană mare cu ceai şi începu să soarbă licoarea fierbinte. O treceau toţi fiorii şi avea senzaţia că prin vene îi circulă curent la tensiune mare. Ochii i se făcură mari. Motanul care între timp adormise se trezi înfricoşat şi părul i se zbârli pe spinare. Bătrâna se întinse, se sculă sprinţară în picioare şi ieşi afară. Era lună plină. Începu să urle ca un lup la lună. Motanul se ascunse cu groază sub dulapul cu ierburi. Din pădure începură să apară animale: câţiva lupi, nişte urşi, bursuci, vulpi, iepuri, veveriţe… Aveau o nouă stăpână!

Aseară...

Aseară m-am aşezat la computer şi am scris. Am scris o oră, două, trei. Am scris patru ore. În a cincea oră am obosit, iar în a şasea am adormit. Şi cum dormeam cu capul pe tastatură, o făptură înaripată a venit la mine mi-a luat mâinile cu mâinile-i albe şi diafane. Am ridicat capul spre ea uimit. Mi-a zâmbit şi a început să scrie folosind mâinile mele. Am întors privirea spre ecran să văd ce mesaj transmite năluca folosindu-se de mine. Nu textul curgea însă pe ecran, ci un portativ... O melodie se crea pe loc, în faţa mea şi degetele îmi alergau pe tastatură ca degetele unui pianist. Nu ştiu când m-am trezit. Ştiu însă că nu aş mai fi vrut să mă trezesc.